Într-un apartament promiscuu, acum multă vreme, mi-a povestit cineva despre marinari, adevăraţii marinari. Cică ei adună, pe uscat, într-o halbă de bere toate locurile trăite, când se uită la o blondă sau la o brunetă și se duc atunci, pe loc, într-o poveste. Culmea e că nu sunt scriitori și nici artiști pierduți într-o lume a lor cu cai verzi și cu veverițe zburătoare. Nu, nu ..... NU! omulețul este concentrat, pierdut de concentrat în toată tărășenia de spumă amărită cu regrete și carbogazificată cu ce a trăit, părăsit ... pentru a putea trăi şi părăsi din nou.
Păi bine mă dobitocule, și cu lanțurile și caruseii ce mai facem atunci? Ce ... doar pentru că tu întreci orice bănuială și fluturi orice poveste așa, cu nonșalanță - trebuie să te cred? Bine, nu am gândit-o, nu am imaginat-o, iac-așa că se poate. Merci frumos. Uite că mă lovesc și eu de nou, de mai nou ... ba bine că nu și de vechi. Mă mai suge și cât-un uragan din când în când, ba mă mai și mir de asta. N-am murit până acum și nici de acu încolo nu cred c-oi sparge șampania de vârful catargului.
Și uite că nici povestea de bere nu mă berbecește. Marinarul cică uită în ochiul uraganului cine este, de ce și unde se duce - dar atunci nu mai este nici locul și nici timpul pentru sine. Apare un alt eu, exuberant, acaparant, năucitor, respingător ... un eu aşa de diferit de cel personal încât impune fascinaţia şi atenţia. Într-adevăr e riscul de a nu se mai putea smulge, dorința de a lua și a lua, mai mult și mai mult ... până când nu mai rămâne nimic de luat.
Și-mi povestea pretenul ăsta al meu cum exact atunci, când seacă tot, marinarul - dragul de el, se smulge din vârtej, dă dracului toată fascinația, cu toată adrenalina și cu toată mortăciunea de după ea și se scapă: dăruieşte lumii întregi, cu furie şi devotamentul, comoara dobândită prin nebunie curată. Într-un birt de port, cu mâncare bună și băutură ieftină.
Încă un metru de bere nefiltrată, rogu-te, da' fără spumă!
